Un geniu adolescentin.

Numit în Japonia şi China karma.Principiul karmei este unul destul de simplu: faci bine, primeşti bine, faci rău, primeşti rău.Eu aş porni o discuţie despre acest concept din punctul de vedere al "reîncarnarii".În China e o chestie, oamenii cred că dacă ai fost criminal, mincinos, hoţ (ş.a.m.d)  în viaţa asta, în cea viitoare vei avea o mulţime de greutăţi şi nenorocuri, neluând în seamă nevinovăţia "noului" tu şi pornind din start cu eticheta "am ghinioane şi mi se întâmplă numai lucruri rele, deci într-un fel merit asta pentru păcatele vieţii mele anterioare".Însă mulţi îşi pun întrebarea "Da' eu ce vină am?de fapt şi de drept acea persoană nu sunt eu, cel de acum, care am fost om bun, am ajutat săracii, am dus gunoiul şi mi-am respectat semenii?".Păi, hai să ne gândim aşa: dacă tu, care eşti acum să zicem unul care a crescut într-un mediu sărac cu nişte părinţi ce aveau inoculat simţul dreptăţii, nu aveau posibilităţi materiale dar erau persoane culte şi te-au educat foarte bine, te-ai fii format în cadrul unei familii bogate, unde ai fii fost rege peste micul tău regat briliant şi ai fii fumat haşiş 24 din 24 dând-o naibii de carte, fiindcă oricum părinţii ar fii rezolvat orice cu bani, nu ai fii devenit un cocalar, un băiat de bani gata, ce trăieşte doar pentru distracţie şi femei? oare personalitatea unui om este influenţată de ceilalţi, de mediul în care trăieşte sau de suma de bani din contul familiei? eu tind să zic că da, contează chiar foarte mult.

 De exemplu eu sunt o nebună ciudată, obsedată de note, materialistă doar pe jumătate, am un fel macabru dar şi amuzant de a fi, nu judec cartea după copertă şi sunt extrem de narcisistă şi mai mereu prea-încrezătoare-n-mine.Sunt mai mult decât convinsă că dacă aş fi fost o fată de bani gata în momentul acesta mi-aş fi petrecut seara cu prietenele mele piţi, încercând haine şi mâncând iaurt dietetic de fructe, nu halind a 2-a pizza pe ziua de azi şi visând cu ochii deschişi la cai verzi pe pereţi.Ah, da şi aş fi făcut liceul la Praga (deoarece aşa-i moda), petrecându-mi fiecare weekend la shopping în Milano.Nicidecum nu mi-aş fi ocupat timpul cu banalităţi de genul făcutul curăţeniei, al temelor, îngrijoratul pentru propriul viitor şi dorinţele de a avea un Nokia N97 şi un laptop roz pe care să scrie "Dragonfly" cu litere argintii!

 Pot să afirm şi sunt 100% sigură că în viaţa mea anterioară am făcut multe lucruri bune iar datorită acestei karme am mereu noroc cu carul, sunt prinsă minţind din joi în paşti, primesc ce vreau şi all in all nu cred să fii avut zile când chiar să îmi fii urât viaţa.De obicei mă mai urăsc pe mine, urăsc incapabilitatea mea de a face ceva perfect, dar am învăţat să mă accept aşa cum sunt, prietenii mă plac, sunt un copil-model, nu am pretenţii prea mari şi am fost rezonabilă atâta timp cât am putut.Manipularea totuşi mi se pare cea mai bună formă de distracţie şi de sculptare a unui drum sigur printre hăţişurile vieţii.Nu am multe talente, dar am un noroc ieşit din comun, care câteodată mă sperie până şi pe mine.Nu am valori morale pe care să le respect, mereu mi-am spus că aş prefera să fiu bogată şi proastă decât cu veniturile moderate şi  inteligenţa medie spre genială pe care o posed, vorbind strict de note.Nimeni nu are nici cea mai vagă idee de dorinţele mele de a vizita tot mapamondul, de a vorbi fluent 4 limbi străine, de a-mi procura ultimile gadget-uri la modă şi haine cât mai drăguţe, de a fii cineva, chiar şi pentru o zi.Vreau din tot sufletul 24 de ore de copil de bani gata, nimic mai mult, nimic mai puţin.

 Ca să reiau subiecul karmei, totul depinde de cât de obtuz în gândire eşti, eu cred că multe se leagă de felul în care un individ îşi vede existenţa, dacă stărui să consideri că tu  eşti păgubos. aşa vei fii,însă dacă ai convingerea că everything will go right, vei observa că aşa se va întâmpla.Psihologia joacă un rol important în acest amestec de tradiţie şi principii contemporane, aceea de judecător, cel ce este optimist şi confident în propria sa persoană va reuşi să treacă de o mulţime de impedimente de-a lungul timpului punând la colţ pe realiştii care nu pot vedea dincolo de bariera pe care şi-au pus-o în faţa ochilor, barieră ce le întunecă judecata, rămânând doar nişte încuiaţi.

 Mă contrazic, desigur cu unul dintre posturile mele în care am spus că nu e bine să te întrebi de ce plouă, dacă ştii că asta nu va putea să schimbe faptul că plouă, însă eu am pornit de la ideea că poate-poate această karma nu este altceva decât o chestie a minţii, dar trebuie să admit înfrântă că există oameni cu baftă şi oameni fără.Iar karma pare cea mai plauzibilă explicaţie.Totuşi, din când în când mă întreb, oare în viaţa mea anterioară ce am fost şi de ce am făcut atâtea gesturi filantropice?nu prea seamănă cu mine, cea din prezent, chiar deloc.

 

 

"Moartea nu face decât să traverseze lumea, aşa cum doi prieteni trec mările; trăiesc veşnic unul în inima celuilalt.Aceia care iubesc şi trăiesc etern trebuie să-şi fie mereu prezenţi unul altuia.Legătura lor, oglindită în acel pocal divin, este liberă şi pură.Aceasta este alinarea pe care-o aduce prietenia, căci, chiar şi atunci când prietenii dispar, legătura şi afecţiunea lor este, în sensul cel mai bun, mereu prezentă şi nemuritoare."

                                                                                                      William Penn, More Fruit Solitude

 Citatul acesta vreau şi îmi doresc din toată inima să îl dedic cele mai bune prietene ale mele, Cita, care mi-a fost alături aşa cum a ştiut ea din clasa 1 până acum.Mi-a oferit un exemplu bun al prieteniei şi chiar dacă nu împărtăşim acea prietenie pe care o vedeţi voi prin filme cu lacrimi şi îmbrăţişări din cinci în cinci secunde, noi suntem unice în in-unicitatea noastră.Ne dăm pumni, ne pălmuim, ne jignim, înjurăm, ironizăm dar în cele din urmă ne iubim aşa cum numai noi ne putem iubi fiindcă iubire fără ură nu există şi nici ură fără iubire.Poate pare prea siropos, poate pare fals dar altcumva nu am cum să exprim aceste sentimente care mă încearcă, vreau să ştie cât de importantă este pentru mine, în profida lucrurilor idioate şi şantajurilor pe care i le-am făcut de şapte ani încoace.Poate dacă nu ar fi fost ea, eu nu aş fii fost acum aici, exprimându-mi emoţiile pe un blog, ci la mall cu prietenele mele piţi, cumpărându-mi pantofi.Aşa că îţi mulţumesc, Cita, mulţumesc că m-ai ajutat să devin ceea ce sunt azi, o persoană de care sunt mândră.

 Tot cu prilejul acesta aş vrea să îi urez lui Eli şi Oanei succes la şcoală, la fel şi Ioanei, Mariei "La mulţi ani" şi ştiu că am ratat prilejul de o spune mai devreme, lui Kiddo îi transmit un "Să rămâi aşa pentru todeuna fiindcă eşti super" şi lui Mella bloggereală plăcută şi un hug la toţi prietenii mei pe care nu i-am trecut aici.

 Nu ştiu, trebuie să nu ai sentimente ca să nu simţi ceva.. acolo, în suflet.Poate sunt eu naivă şi copilăroasă, dar mi-a umezit ochii.... cea mai bună reclamă făcută vreodată, nu ca ăstea de la noi cu "Ne împrietenim şi pe Facebook".

 Pe echipe am fost cele mai bune, am luat aurul, fetele din lot aproape plângeau de bucurie şi atunci când în sală s-a auzit imnul naţional se putea vedea mândria de a fi românce pe chipurile lor.Până şi eu, un simplu spectator am fost mişcată de voinţa de fier a acelor copile,acum pe cale să devină femei care au renunţat la o mulţime de lucruri pentru un moment de glorie.Şi ca să fiu onestă, aş fii vrut să fiu şi eu în locul ei.La proba pe aparate, Dana a obţinut medalie de argint la sol după ce a executat un exerciţiu fără greşeală, cu o graţie uimitoare.Deseori, gimnastele uită să fie ca nişte lebede ce dansează pe un lac şi se lasă purtate doar de mişcările mecanice învăţate, lăsând la o parte partea coregrafică şi cea artistică, însă Dana nu era aşa, ştia exact ce trebuie să facă dar mai ales ştia cum să facă, lucru care probabil a cucerit complet juriul.Pentru a fi un bun sportiv este necesar mai întâi să iubeşti sportul în sine, Dana mi-a exemplificat personal acest fapt de-a lungul timpului şi am putut simţi plăcerea ei atunci când îi reuşeşte un element mai dificil sau atunci când sare: întregul ei spirit pare că se avântă în zbor.Se implică trup şi suflet în acest sport, conştientizând faptul că numai în acest fel ar fii ajuns la asemenea performante.Totodată, nu este invidioasă pe celelalte gimnaste şi pe multe dintre colegele ei le ajută deseori să înveţe anumite tehnici fiindcă o altă valoare a olimpismului este lucrul în echipă, fetele devenind prietene bune, ori dacă nu, măcar coechipiere bune.Nu aţi văzut niciodată bucuria sau tristeţea comună împărţită de acestea la aflarea notei uneia dintre ele? Ai putea spune că este o reacţie ce are loc la unison, au învăţat să treacă prin tot felul de evenimente împreună, să se respecte reciproc şi mai presus de asta, să îşi dea una alteia o mână de ajutor la nevoie.

Cred că am menţionat în treacăt de antrenor, dar aceasta a fost o greşeală.Antrenorul ocupă un loc foarte important în structura echipei, acesta este catalizatorul care le îmbărbătează pe toate, le învaţă cum să se comporte şi desigur, le antrenează.Îndrăznesc să spun că acesta le devine un fel de al doilea tată, deşi este de obicei aspru cu ele la antrenament, însa ca orice tată, le iubeşte şi vrea să fie cele mai bune.Dana îl respectă mult pe antrenorul lor, Doru, şi se simte recunoscătoare pentru răbdarea şi ambiţia sa de a scoate din nişte fetiţe un grup de gimnaste hotărâte să se întoarcă acasă triumfătoare.Eu zic că a reuşit ce şi-a propus cu ele, sunt nişte persoane incredibile ce au avut mereu în spate un antrenor incredibil.

Să fii campion olimpic înseamnă într-adevăr ceva, să fii sportiv este o binecuvântare de care din păcate nu mulţi copii mai sunt interesaţi, iar dacă sunt, pasiunea le trece repede, nu mai au dorinţa de la început de a face ceva, poate considerând că este un efort prea mare, dar totuşi mai există speranţă.Mai există copii ai căror ochi nu se pot desprinde de ecranul televizorului în timpul unui campionat, mai există părinţi dornici să îi introducă pe micuţii lor în lumea podiumurilor şi mai există copii, ca mine, care au ratat şansa aceasta iar acum regretă.Am şaisprezece ani şi îmi doresc să fii fost ca sora mea….

“Iar în momentul desprinderii, întreaga sală a amuţit, apoi a urmat o Tsukahara ce mi-a trimis fiori reci pe şirea spinării, cu o aterizare încremenită-n timp.Sala a izbucnit în complet delir.”

Acesta este singurul mod în care pot descrie ultimul exerciţiu al Danei înainte de a se retrage şi a deveni şi ea antrenor pentru o nouă generaţie de gimnaste.