Un geniu adolescentin.

Hi guys! Ştiu şi eu că nu am mai scris de mult dar tezele, lucrările, olimpiada la engleză mi-au mâncat literalmente vorbind tot timpul pe care îl aveam. Ce am mai făcut? Multee. Chiar multe. Şi mă sperie faptul că mai e foarte puţin până dau examenele, chestia asta îmi dă fiori pe spate, însă partea super e că după examene voi fi din ce în ce mai liberă. Am ceva să împart cu toată lumea: iubesc un cântec, Iisuse! Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat să simţiţi o melodie aşa cum o simt eu, mai mult decât cu urechea, o simt cu inima. M-a bântuit mult timp, parcă implorându-mă să o ascult, să o caut! Şi Dumnezeu mi-a dat aseară ce îmi doream, era pe Mtv şi eu citeam o carte. De la primele acorduri am cunoscut-o, am sărit în pat şi de fericire am început să plâng. Simţeam cum tot trupul meu era în extaz, aceea era melodia pe care o căutasem de atâta timp, care îmi răsuna în urechi de pe la radiouri dar pe care niciodată nu o recunoşteam, dar beat-ul era în venele mele. M-am întins pe covor şi m-am lăsat purtată de braţele sale, am lăsat-o să mă conducă ca într-un vals doar al nostru. Sincer, nu am mai simţit niciodată aşa ceva, ca un fior senin de primăvară. Eram reîntregită iar astăzi am stat de când m-am trezit cu căştile în urechi să o prind pe Kiss Fm din nou. Orice om normal nu ar găsi nimic interesant în acea piesă, dar eu am ştiut din prima clipă că e piesa mea, piesa pe care trăiesc, iubesc, mănânc, respir! E piesa trupului meu, sinapsele se leagănă pe ea hipnotizate. Izbucnirea în lacrimi mi s-a părut atât de firească încât acum când scriu de ea mi se pare extraordinar de nefirească, ci chiar deplasată. Poate toată viaţa am căutat melodia mea, poate că acum m-am împlinit. La vârsta pe care o am acum, am tot ce vreau. Părinţii mă iubesc, am prieteni buni, un prieten super, o mulţime de cărţi, note bune, sunt sănătoasă şi mi-am găsit melodia. Nici nu aveţi habar ce frumos a fost ieri când pur şi simplu m-am simţi eu, completă ca un cerc care s-a închis. 

Ieri ne-am dus la teatru ca să vedem "Lumina din pod". Mi s-a părut o piesă superbă deşi jumătate din colegi tot se luau de "fâl-fâlul" lui Brian, de care am cam râs şi eu, însă toată piesa, luată ca un întreg a fost foarte frumoasă, adâncă şi greu de pătruns. Acel zbor era o metaforă a existeneţe, fâl-fâul nostru, al oamenilor care ne zbuciumăm pe propria noastră coloană sonoră o eternitate, fiindcă viaţa nu este scurtă, este o eternitate de care trebuie să profităm la maxim. După ce am văzut piesa eu cu încă 2 colege ne-am dus la o librărie şi după aceea am pornit cu A. spre ceilalţi colegi care mai rămăseseră ca să mergem la Mac. Cum sunt la "cură de slăbire" mi-am luat o cola. Poate nu e cine ştie ce şi chiar nu e cine ştie ce dar eu m-am simţit minunat să fac parte din clasă, din colegi, să am viaţa de adolescentă de 14 spre 15 ani pe care mi-am dorit-o mereu. Atunci am fost atât de împlinită încât când am ajuns acasă aproape zburam prin camere. Asta e tot ce pot să spun: Nu mai vă urâţi colegii, măi! Voi chiar nu ştiţi ce pierdeţi, lăsaţi ura să vă învăluie de tineri şi nu e bine. Nu numai când eşti tânăr, dar mereu. E greu, din experienţă vă spun, să nu antipatizezi măcar, dar dacă ai prieteni ca lumea şi gândeşti cât de pozitiv poţi, o să treci prin orice şi va fi bine. Ce nu aş vrea să omor eu acum nişte "urmăritoare" sau pe altcineva, dar nu o fac. De ce să o fac? E mai uşor să adopt un zâmbet şi să plec .